Total Media News

Unirea Principatelor Române PDF Imprimare Email
Marţi, 23 Ianuarie 2018 19:49


                   

   Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova şi Ţara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Unirea a fost legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească.

   Procesul, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări, a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune.

 

 

 

La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, act care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.

La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenţie moldo-munteană prin care a fost desfiinţată vama dintre cele două ţări, excepţie făcând sarea.

Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor şi greutăţilor. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată la Focşani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de hotar, naş de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.

Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franţei ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească şi să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naţionale, în cele două ţări şi în străinătate. Activitatea desfăşurată în emigraţie, îndeosebi în Franţa, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicaţii ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanşarea unei noi revoluţii europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei şi către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalităţi marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalităţi franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moşiei soţiei sale pentru a asigura aceste fonduri.

În ţară, acţiunile unioniste s-au desfăşurat în noul context determinat de prevederile Convenţiei de la Balta Liman, afirmându-se modalităţi variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iaşi şi la Bucureşti (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iaşi), Românul (Bucureşti); venirea în patrie a unor revoluţionari paşoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei şi a Imperiului Otoman, se stabilise ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început să se destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul otoman, denumit "omul bolnav de la Bosfor", principatele Române aflându-se în vasalitate în raport cu Imperiul Otoman. Încă din anii de dinainte Rusia ţaristă începuse planurile sale de expansiune în direcţia Europei centrale şi a Balcanilor, cu o tendinţă revanşardă în restabilirea influenţei sale istorice şi în Moldova şi în Ţara Românească. Folosind ca pretext probleme religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman şi beneficiind de slăbiciunea Imperiului, Rusia a început în 1853 aşa zisul "Război al Crimeii" împotriva Imperiului Otoman, ocupând Principatele Române. Situaţia geopolitică a Europei, dirijată de Franţa, Anglia şi Austria, însă era deja de dinainte orientată în a asigura existenţa şi integritatea Imperiului Otoman pentru a contracara o creştere a influenţei Rusiei şi în Orient, după ce deja Rusia se extinsese în Asia în contra intereselor franceze şi engleze. Astfel Franţa si Anglia au intrat în acest război de partea Imperiului Otoman contra Rusiei, în concordanţă şi cu interesele şi politica externă a Austriei în privinţa "principatelor dunărene". Războiul Crimeei s-a încheiat prin armistiţiu, cu propuneri din partea tuturor puterilor europene, convenind a fixa o nouă situaţie geopolitică a Europei de est în context cu Rusia şi Imperiul Otoman, fiind astfel planificate convorbiri la Constantinopol şi Paris în vederea elaborării tratatelor corespunzătoare, având ca ţel slăbirea influenţei Rusiei în Orient şi în Marea Neagră, care avea să devină o mare neutră. Astfel a intrat în atenţia marilor puteri ale politicii europene şi situaţia "principatelor dunărene", Moldova şi Ţara Românească. Deşi Austria nu a participat la război, a cerut în 3 Iunie 1854, Rusiei să se retragă din Principatele Române, în virtutea propriilor interese şi într-adevăr Rusia s-a retras. Însă în mod neaşteptat atunci Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române, plasând în octombrie 1854, 300.000 de soldaţi la graniţa Moldovei cu Rusia. În contextul problemei "principatelor dunărene" au jucat un rol multe alte probleme de echilibrare a situaţiei generale. Amânarea rezolvării s-a datorat diferenţelor de păreri în cadrul alianţei învingătorilor. Conceptului Franţei asupra unor principate unite i s-a raliat Rusia din motive tactice, însă în totală contradicţie cu părerea Austriei şi Imperiului Otoman. Anglia a luat o poziţie indecisă. În alianţa învingătoare exista unanimitate că protectoratul istoric al Rusiei asupra principatelor trebuie să se termine, cu o "derusificare" a principatelor de influenţa Rusiei în cultură şi administraţie, însă exista lipsa unanimităţii privind statutul organizatoric viitor al principatelor. Principatele Române erau în concepţia lui Napoleon al III -lea cele mai potrivite pentru a-şi promova ideea principiului naţional, în propriul interes al Franţei, în Europa cât şi a remanierii hărţii europene în urma eşecului francez din 1815.

Astfel ideea unirii principatelor române s-a născut pe plan internaţional în împrejurimea împăratului francez Napoleon III, bineînţeles din interese proprii franceze.

Însă ambasadorii Angliei şi a Austriei, Redcliffe si Prokesch-Osten, se străduiau sä lege Principatele Unite iarăşi mai puternic de Imperiul Otoman. Expresia acestei strădanii a fost un concept preliminar de tratat din 11 Februarie 1856 cu 30 de articole, prezentat ministrului de externe al Înaltei Porţi, conţinând idei de bază privind organizarea şi statutul viitor al principatelor. («Projet concernant le 1-er point de garantie arrêté entre les Representants des trois Puissances et ceux de la S. Porte dans la réunion du 11 Fevrier» (HHSTA, PA XII 56 f. 256-266)). In acest concept se precizeazä cä în virtutea războiului, tratatele ruso-turce privind organizarea internă a principatelor în acel «Reglement organique» (Regulament Organic) încä de dinainte de 1828 şi-au pierdut valabilitatea. În acest sens, Înalta Poartă avea de reînnoit imunitatea şi privilegiile sale care i-au fost acordate încă de pe timpul lui Baiazid I, reţinându-se în art. 2 că Moldova si Ţara Românească rămân parte integrantă a Imperiului Otoman supuse suzeranităţii sultanului.

Însă ideea unor principate unite a stârnit o rezistentă deosebită la Viena şi la Înalta Poartă. În politica austriacă la Viena existau îngrijorări că românii vor simţi suzeranitatea otomană ca o nedreptate şi vor cere un stat independent, care ar putea cuprinde atunci şi Bucovina, pe atunci austriacă, şi partea română a Transilvaniei, creând un precedent istoric şi pentru Serbia care s-ar putea sprijini pe susţinerea Rusiei, această situaţie în totalitate lovind interesele Austriei "până în măduva oaselor". Exista părerea că acestui principiu distrugător al naţionalismului, care în mod fericit a fost supus în 1849, Austria voia a-i opune principiul "mai înălţător şi împăciuitor al statalităţii" interdependent de naţionalitate. În această chestiune însă împăratul austriac Franz Joseph I a avut o cu totul altă părere. El a promovat ideea că principatele aveau să rămână neunite, dar în nici un caz nu aveau să fie legate mai strâns de Înalta Poartă, ci din contră, independenţa lor trebuie întărită, dând ordin reprezentantului său la Paris să se opună strict voinţei otomane de a-şi întinde influenţa în acea zonă a Europei.

In concluzie, trebuie să reţinem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratului francez Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franţei: în primul rând a fost un proiect antirusesc de-a îngrădi şi a pune o barieră în extinderea intereselor ruseşti, iar în al doilea rând a fost impunerea "principiului naţiunii" pentru a submina principiile Congresului de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei.

Peste acest context fericit geopolitic european, s-a suprapus dorinţa şi voinţa populaţiei şi a păturilor conducătoare din cele două principate încă din 1600, când lui Mihai Viteazul i-a reuşit pentru scurt timp o unificare a două principate de cultură si provenienţă înrudite istoric. Însă trebuie să luăm în considerare că acest moment favorabil al istoriei geopolitice europene a avut un rol hotărâtor în acest act de unire.

Divanurile ad-hoc

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry

Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene(Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia)[2], revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre, pusă sub control internaţional ş.a.

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalităţi ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în faţa ei opoziţia separatiştilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mişcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceştia doreau menţinerea separării, motivându-şi opţiunea prin posibila decădere a Iaşilor şi a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucureşti, ceea ce s-a şi întâmplat după 1861.

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria şi Turcia, precum şi pe cel al caimacamului (locţiitorului domnesc) Todiriţă Balş (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiştii au reuşit, într-o primă fază, să câştige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorinţa de a-şi realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor. Această manevră făcea ca numărul reprezentanţilor celor care nu împărtăşeau idealul de unire să fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reuşit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc.[1] Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromiţătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp şi în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalţi supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia şi Regatul Sardiniei) au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.

Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, şi celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III şi Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parţiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituţiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală cu sediul la Focşani, la graniţa între Moldova şi Ţara Românească, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate , însă erau prevăzute armate naţionale separate, având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni. Aceste decizii au fost luate la Conferinţa de la Paris (1858) a marilor puteri care deşi au hotărât ca principatele să rămână entităţi politice separate, totuşi au fost de acord ca principatele să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (Florin Constantiniu, 1997 (op. cit.), p. 231). Totodată, prin Convenţia de la Paris, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. În Moldova, cei trei caimacami au fost Anastasie Panu, V. Sturdza şi Ştefan Catargiu, primii doi, membri ai partidei naţionale, cel de al treilea devotat grupării conservatoare.[3] Principala atribuţie a comisiilor provizorii era de a supraveghea alegerea noilor Adunări Elective, care, la rândul lor, urmau să aleagă domnitorii Principatelor.[4]

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

În 7 şi 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluţiile prin care se cerea:

  • Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634;
  • Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
  • Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
  • Neutralitatea teritoriului Principatelor;
  • Puterea legiuitoare încredinţată Adunării Obşteşti, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.

Toate acestea -sub garanţia colectivă a Marilor Puteri care au subscris tratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai - 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris:

  • Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri;
  • Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii;
  • Se înfiinţau instituţii comune, precum Comisia Centrală cu sediul la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, armata;
  • Se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor boiereşti, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală);
  • Dreptul de vot rămânea cenzitar; pentru a avea drept de vot, o persoană trebuia să deţină o proprietate atât de mare, încât numărul electorilor se limita la câteva mii, în majoritate mari moşieri şi burghezia înstărită.

După încheierea Convenţiei de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituţii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”.[5] Reprezentanţii acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Ţara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor şi a-l susţine pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, şi agent al Rusiei. Acesta, susţinut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Şmul Rabinovici şi agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iaşi câteva sute de mercenari, viza şi el unirea celor două ţări, dar sub domnia sa şi sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniştii au înţeles jocul lui Sturza şi au hotărât să-l respingă şi să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruşi şi liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinşi să constate că acesta este respins şi în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susţinută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acţioneze doar pentru a linişti eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza şi apoi pentru a forţa alegerea sa în Ţara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă. S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unionişti Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) şi a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul şi Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.[6]

Întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unionişti au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească. Acolo însă, Cuza era susţinut doar de liberali, în timp ce conservatorii deţineau 46 din cele 72 mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".

Într-o şedinţă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Ţările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce priveşte o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acţioneze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii politice.

Alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al Moldovei a declanşat în Iaşi o manifestaţie aşa cum Iaşul nu mai cunoscuse până atunci. Mii de oameni, masaţi în piaţa palatului, au aclamat ore întregi alegerea lui Cuza, iar oraşul a fost iluminat timp de patru zile. La lumina torţelor, procesiuni însumând mase mari de oameni, veneau să-l felicite pe domn.

Recunoaşterea internaţională a Unirii

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru loan Cuza avea să-şi găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană.

Cea mai stringentă problemă era recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua şedinţă a Conferinţei (1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei, atât în relaţiile cu Imperiul Otoman, cât şi cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti (1 septembrie 1859).

Astfel împlinită recunoaşterea situaţiei de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecinţele hotărârilor adoptate prin Convenţia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două ţări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unităţi militare moldovene, la Bucureşti şi muntene, la Iaşi; tabăra de la Floreşti s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa au fost aşezate sub o singură autoritate, iar aceeaşi persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită în funcţia de ministru de război în ambele ţări. La serviciul telegrafului moldovean şi muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.

La Focşani, nu fără dificultăţi, îşi începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenţiei de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două ţări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă şi promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalităţii fiscale). Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în 9/21 februarie 1862.[4] Termenul de România, care fusese frecvent folosit, dar neoficial, în anii 1850 cu referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră şi Munţii Carpaţi, a devenit acum numele curent al Principatelor Unite şi, începând din 1862, a fost folosit în actele oficiale ale ţării.

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viaţa Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neştirbită a autonomiei ţării nou-constituite. Astfel, prezenţa militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunţe la paşapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situaţii supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement duşmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile şi pentru locuitorii cezaro-crăieşti aflaţi aici cu afaceri. Maghiarii şi polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejaţi de guvern şi de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea Conferinţei de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a cerut dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul (decretul) Unirii era prezentat, dar în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacţia energică Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a lui C. Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante şi-au făcut în cele din urmă efectul. La sfârşitul Conferinţei de la Constantinopol, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunţat la condiţiile anterior solicitate, Austria păstrându-şi vechea poziţie.

In ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea alcătuirii la Bucureşti a primului guvern unic al României.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi de cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

 

 

 

Abonare newsletter




Bannere

total-media-news.ro
karate.info.ro
tmn-tv.net
tmn-tv.ro
Magazin specializat piese auto
AutoPuls
Service Auto autorizat RAR
Uleiuri Auto
Baterii auto
Salonul Auto Bucuresti 2016
Bucharest FAshion Week 2015

Sunteti aici: Home Ştiri Actualitate Unirea Principatelor Române